Experimentul Rubik; sau – duminica eșuată -
În acest weekend am fost nevoit să mă afund în zona relaxantă și nepăsătoare a vieții satului, trebuia, fără să vreau, să evadez din agitația full-culturală actuală din oraș, din motive …personale, ce mă privesc doar pe mine… și nu am să vă împărtășesc secretul că mi-am vizitat părinții deoarece nu mai am haine curate! – fiindcă în principiu nu despre asta e vorba acum. Acasă la părinți am un cub Rubik. Sau, mai bine zis, nu unul. Două.
Unul dintre ele se află deja într-o stare precară, rău de tot. Abțibildele sunt deteriorate, pe cale să cadă, unele pătrățele ies afară dacă sucești cubul mai cu pathos, și dacă stai să observi mai bine, dintr-un colț lipsește o culoare…
„Jucăria” cealaltă e mai drăguță. Este un cub „sănătos”, nevătămat. Pare complet nou. Dar nu e. A fost cumpărat cam în aceeași perioadă ca și perechea lui. Într-o parte este chiar „făcut”, adică cineva ori a reușit cu brio să pună culorile la un loc, ori nimeni nu s-a atins de el de când l-au cumpărat. Apoi am venit eu. Și l-am zdruncinat. Nu de dragul de a distruge capodopera, ci să am ocazia să o refac. Am ales o altă culoare pân’ la urmă, galbenul. Și dă-i, și chinuie-te! Zece minute, douăzeci de minute, până la momentul când începi să te enervezi deja. Cumva nu mi-a ieșit. Nu m-am jucat demult cu așa ceva. Nu am avut ocazia să aflu care-i șmecheria. Metoda trebuie să fie e una simplă, mă gândeam, numai că n-am reușit să aflu care. E drept că am făcut toată operația în pat, plictisindu-mă inefabil de plăcut, cu un ochi la tv, cu celălalt adormit deja. Și atunci a intervenit maică-mea. Maică-mea știe de mult timp că nu are rost să mă „pună la zid”, să mă-ntrebe de tot felul de chestii inutile, să purtăm o discuție mamă-fiu, de genul „…și ce mai faci? Cum stai cu fetele? Ce note ai la facultă? Cum e la locul de muncă”… oricum am s-o „rezolv” cu răspunsuri succinte, concise. Trebuie să-mi dea o bere să fiu mai vorbăreț. Nu mi-a dat bere, în schimb știa care ar fi a doua variantă să putem să petrecem câteva minute împreună, după mult timp. A intrat în joc. A luat cubul mai „bolnav”, și a început s-o învârte, într-un sincron minunat cu mine. Iată cum am început să consider situația deja deloc banală, și am început să intru și eu în jocul ei. Am început să-i povestesc cum stă treaba pe la facultă, pe la job… despre fete nu-mi stă în obicei să vorbesc cu maică-mea, cumva mi se pare un subiect tabu în fața ei. Important e că am acceptat involuntar să vorbim despre chestii inutile, ce, probabil pe ea o fac mai fericită.
…dar atunci, dintr-odată, ea a terminat o parte laterală a cubului… „Gata! Am făcut partea roșie!”. M-am enervat. Cum e posibil ca maică-mea, o femeie, totuși, cu o inteligență nu prea strălucită (și nu spun asta din răutate, ci ca o observație 100% obiectivă) să rezolve în doar câteva minute o parte a cubului Rubik, și eu nu? „TU TRIȘEZI!”, acuzam eu hotărât, cu toate că, simțeam latent în sinea mea: probabil eu sunt atât de prost să fiu „învins” de maică-mea. Ca dovadă că nu trișa, a mai făcut, în timp record, și partea verde. Dar totodată, am depistat un mic amănunt, ce putea să aibă un rol important în reușita ei. Din moment ce se juca cu pătrățelul deteriorat, din când în când <<ooops>>, a căzut afară câte-un element. Desigur, nu are nicio logică, din moment ce cade afară de undeva un pătrat mai mic, tot acolo poți s-o bagi înapoi. Apoi m-am prefăcut că adorm, și maică-mea a ieșit din cameră. Am luat cubul ei „magic”, și am început să mă joc cu acela. Am insistat tot pe galben. …și culmea! În câteva minute mi-a ieșit! Drace, cum e posibil? Simplu. Mă uitam pe toate pârțile a cubului, și avea un abțibild galben în plus. Avea și din verde. Albul în schimb avea numai șase pătrățele. Misterul a fost elucidat. Desigur, nu am bănuit-o pe maică-mea, am crezut-o pe cuvânt când zicea că nu ea a schimbat culorile. Precis a fost „șmecherul” de taică-mio sau soră-mea. Nu m-a interesat motivul real cine a trișat de fapt. Ea avea doar noroc. Norocul altuia mă enervează de obicei, fiindcă de aici se subînțelege că eu nu am. Și nu m-a enervat neapărat faptul că eu n-am reușit să mă descurc cu o nenorocită de jucărie (mai ales că a doua zi mi-a ieșit deja orice culoare), ci faptul că m-am enervat degeaba. M-am enervat că am insistat pe o culoare unde lipsea un element.
Cubul Rubik este o jucărie complexă. Asta știam. Dincolo de rolul lui de brainstorming, e o chestie fixă. Dacă îți lipsește o culoare, un „element important”, dacă cineva a trișat o sigură dată, a doua oară este posibil ca tot sistemul să se distrugă. Să-ți încerce logica. Să-ți provoacă nervi, mai mari decât în cazul unei nereușite. E deja o filosofie în toată regula. Una care poată să-ti facă duminica eșuată…
AUT(or): Tomck@t
2 Răspunsuri to “Experimentul Rubik; sau – duminica eșuată -”
Comentează
WWMP susţine:
[...] articol apărut și pe site-ul WWMP (When Web Meets Paper) [...]
Primele paragrafe mi-au produs un deja-vu. Cum asa? Am si eu doua cuburi, dintre care unul e in stare precara (dintr-un colt lipseste o culoare) si unul e aproape nou, nevatamat!
Interesanta coincidenta.