La vie en rose…
Astazi m-am trezit fiindu-mi dor de Micul Paris. E ciudat sa fii nostalgic dupa vremuri apuse cu mult inainte de a te fi nascut si totusi…uite ca se poate. Mi-am dorit mereu sa fi trait macar o zi in Bucurestiul interbelic. Ma fascineaza acea perioada, probabil cea mai infloritoare din toata istoria Capitalei. E de ajuns sa te gandesti la Mircea Eliade, la Camil Petrescu sau la Lucian Blaga (lista e imensa….) pentru a realiza ca Micul Paris a fost locul in care s-a produs o explozie culturala de o amploare de neimaginat pana atunci. Bulevardele erau insufletite de rafinamentul unor tineri care au reusit sa schimbe Romania……Bine, nu voi tine aici o prelegere despre istoria literaturii sau a tarii. Reducand la esential lucrurile, ideea e urmatoarea: mi-e dor (stiu ca suna ciudat,dar asa simt) sa ma plimb la brat cu un Eliade pe Calea Victoriei, sa iau pranzul apoi la Capsa si mai pe seara sa pornesc in trasura spre Teatrul National, dupa o mica plimbare prin Gradina Cismigiu. La un colt de strada langa o florareasa, un batran cu acordeonul va canta “La vie en rose”.
Cum nu am fost niciodata stralucita la fizica, nu am reusit sa inventez masina timpului. Dar de cate ori ma plimb pe strazile in care praful se amesteca aproape nevazut cu parfumul si poezia trecutului interbelic, imi imaginez ca pentru o clipa sunt si eu una dintre domnisoarele cu rochii prelungi de odinioara.
Sa nu imi spuneti ca nu m-am nascut in epoca potrivita, stiu si eu asta…:)
2 Răspunsuri to “La vie en rose…”
Comentează
WWMP susţine:
Frumoasa descrierea. Sau poate am eu o imaginatie buna?
Spun asta pentru ca citind m-am vazut si eu la brat cu niscai domnisoare cochete cu chef de teatru..
Ar fi trebuit sa faci o mica plimbare pana in Micul Paris zilele acestea…cu siguranta gaseai niste domnisoare (fetite dulci ca-n Bucuresti, in toata lumea nu gasesti;) ) si mai gaseai si trasurile si tramvaiele trase de cai. Ma bucur ca ti-am starnit imaginatia:)