Taranului roman, cu nostalgie…

Ieri am fost la tara. A trebuit sa merg. Prin urmare am stat in jur
de trei sau patru ore, timp suficient sa remarc din nou modul in
care taranul roman a decazut. De data asta insa nu mi-am mai putut
scoate din cap lucrul acesta.
Nu stiu de ce, dar imi iubesc tara. Si sunt mandra de asta, desi
multi ma considera anormala. Am crescut cu ideea (prea mult citit
dauneaza…glumesc) ca taranul roman, desi plin de nevoi si
adeseori asuprit este un om, un om in toata puterea cuvantului,
demn si mandru de ceea ce este, un spirit puternic pe ai carui
umeri s-a ridicat toata tara aceasta…vesnicia s-a nascut la sat,
din tot ce aveau acesti tarani mai sfant.
Ieri insa ajunsesem sa fredonez in gand…”Unde s-au dus, cand au
apus, anii de sus ai gloriei lor?”. Ce a mai ramas din taranul
roman care a cladit o tara cu sudoarea fruntii si s-a aruncat in
lupta pentru ea? Unde i-a pierit demnitatea? Da,taranii au
probleme..dar probleme au avut din mosi stramosi si nu si-au plecat
niciodata fruntea, au stat drepti in fata timpului si a istoriei.
Sau poate ca istoria i-a infrant pana la urma? Cu siguranta epoca
comunista si-a spus cuvantul, caci acum taranul roman a disparut si
satul de alta data a mai ramas doar in amintire…Poate ca Moromete
a fost chiar ultimul taran. Iar pseudo-orasele construite in
perioada comunista au inghitit satul si impreuna cu el si vesnicia
unei spiritualitati. Altfel nu imi explic tot ceea ce m-a marcat
ieri. Ma incearca un fel de durere cand scriu acum ca tot ce a mai
ramas in locul taranilor romani sunt niste oameni slabi, robi ai
bauturii, cea de toate zilele, pe langa care viata trece lasand in
urma doar un lung sir de sticle goale. Da stiu, va amuza ultima
fraza, dar acesta e crudul adevar. La fiecare poarta, la orice colt
de ulita tot ce auzi e legat de bautura. “Nu, acu n-am apucat sa
beau nimic”, “Am fost la al lui Vasile, mi-a dat un paharel de
tuica, dar tot nu i-am urcat paiele…acu ma duc sa mai beau o
bere”…Majoritatea celor care trec pe drum se afla in stare de
ebrietate, dar la un moment dat nu mai faci deosebirea dintre
starea de ebrietate si cea de om treaz, deja a fi beat devine la
multi starea naturala (probabil isi dorm cele cateva ore de “om
treaz”). Si le e sau nu le e sete ei trebuie sa mai guste cate
ceva. E trist si injositor pentru cel care priveste din afara, ca
un simplu observator. Nu vreau sa generalizez, dar sincer, daca
veti merge prin sate veti observa ca betia e un fenomen
ingrijorator de prezent. Se pare ca taranul roman a iesit cu
sufletul desertificat din comunism si mai insetat ca niciodata, iar
spiritul vietii de la sate se pierde in aburii alcoolului.
Uneori ma gandesc cu parere de rau ca daca voi avea copii
nu voi avea cum sa ii duc LA TARA, pentru a cunoaste taranii si a
vedea cum traiesc ei. Probabil ca generatia bunicilor mei va
inchide definitiv acest cerc (cat ma bucur ca ii am si ca mi-am
cunoscut si strabunicii).
In final inchei nostalgica si cu regret spunand ca din
taranul roman a mai ramas doar mitul, un mit in fata caruia ma inclin cu respect.