R.I.P. Hunter S. Thompson (18 iul 1937 – 20 feb 2005) – tatăl nostru GONZO

„Cel ce se poartă ca un animal sălbatic, scapă de suferința condiției umane.” (Dr. Johnson)

Hunter S. Thompson a sfârșit-o precum au avut prostul obicei majoritatea minților sclipitoare ai anilor ’70-’80, precum mai marii literaturii americane ori a culturii pop. Un revolver de calibrul 8,8×10 și click-click-BANG! Fără durere inutilă. Desigur… e mult prea probabil că suferința catatonică putea fi anticipată în ultimele săptămâni, luni, sau poate ani, acea agonie introspectivă în care s-a confruntat cu rezultatul unei vieți duse la extremele ei imposibil de supraviețuite de o ființă umană, acea constatare jalnică… că viața asta „frumoasă” n-are cum să se rezume la aprinderi, inhalări și expirări de fum. Jurnalismul pentru el a fost doar un pretext, doar o cale de acces către atingerea propriilor viziuni, către autocunoaștere cu o atitudine ieșită din comun, restul era doar hârtie numai bună de înfășurat iarba sau udată în mescalină. Și totuși, articolele lui au scris istorie… iar asta n-a schimbat nici măcar ultima sa apariție la rubrica „decese”.

Dar pierderea lui… este și pierderea noastră. Hunter S. Thompson era ultimul căutător disperat al unei idealuri de viață, al pragmatismului iluzoriu ce cu mult timp în urmă era denumit „visul american”.

Hemingway spunea o dată că „cititorii percep dintr-un text doar cele zece procente care ies la suprafață”, și a denumit acest fenomen „efectul de aisberg”. Prin prisma acestui adevăr absolut putem să concludem că Thompson a fost partea masivă a unui aisberg. El a reprezentat Marele Adevăr, nevăzut de alții, benevol sau inconștient, el a susținut întotdeuna ceea ce a fost, este și rămâne înfundat sub apele tulburi al informării în masă.

Comentează